Istodor de sfirsit de saptamina: ponturi, socuri, aventuri

Categorii: Seven Summit si Seven Volcanoes

Azi vrea mai mult. Ea stie de ce.
Vara asta a luat-o de la capat de mai multe ori. Fiindca nu se lasa.

Pe 15 mai am plecat din Bucuresti catre Mexico City

cu Radu Teodorescu si Dana Vasile sa facem Pico de Orizaba, apoi, eu si cu tata, sa mergem direct in Alaska pe McKinley. Nu mai fusesem niciodata in Mexic si nu cunosteam locurile, obisnuintele si modul de a fi al localnicilor. Pe drum catre Tlachichuca, cand am schimbat autobuzul in Puebla, ne-am intalnit cu colegii Catalin Dorneanu, Tudor Constantinescu si Cristi Falevici, cu care urma sa urcam pe munte.
In prima zi in Mexic am ajuns pana in Tlachichuca, oraselul de la baza lui Pico de Orizaba – cel mai inalt Vulcan din America de Nord. Deja aflasem de un obicei al localnicilor – in fiecare sambata avea loc un targ in centrul orasului. Pana sa ajungem sa ne cazam la un hotel, am gustat porumb fiert uns cu unt , dat prin branza rasa si pudrat din belsug cu boia iute, de la ei din targ. Am vazut varful de cand ne-am dat jos din autobuz si am fost cu ochii pe el pana am ajuns sus! Si din curtea hotelului unde am stat il vedeam. Dimineata urmatoare am mers cu masina in Hidalgo, un sat pe la 3500m inconjurat de o padure rara de pini, si am facut aclimatizare urcand pana la refugiul de la 4200m si venind inapoi. Noaptea aceea am dormit intr-o casuta, langa unul din magazinele din sat.

Urmatoarea zi am urcat la refugiul de la 4200,

am facut o mica randuiala in bagaje sa vedem ce luam a doua zi cu noi in sus si ce lasam la refugiu, si am plecat intr-o tura scurta de aclimatizare. Cand am vazut ca se insereaza, am coborat inapoi spre refugiu. M-am intors o secunda si m-am uitat la ghetarul de deasupra mea. Nu mai era alb, ci toata culoarea cerului se reflecta in zapada – foarte misto!
A doua zi am urcat pana in tabara de varf de la 4900, unde am pus un cort, ne-am uitat cum e drumul mai sus si am coborat inapoi pana in tabara de la 4500, unde am si dormit. In tabara ne astepta Radu, caruia ii era deja rau de altitudine, si ne-a spus ca ei raman cu o zi in urma ca sa se aclimatizeze mai bine. Cum noi nu aveam nimic, am urcat urmatoarea zi in tabara de varf. In seara urmatoare eu, tata, Catalin si Cristi stateam si beam ceai in cort si ne uitam la ghetar prin locul unde lasasem fermoarul putin deschis. Abia asteptam sa o luam la deal pe ghetar, imi era deja dor de mers pe zapada!
Pe la 3 in dimineata care a urmat am plecat din tabara de la baza ghetarului, impreuna cu tata si Catalin, spre varf. Era senin si frig. Jos vedeam peste tot luminitele din orase – sus vedeam numai stele… auzeam si sunetul coltarilor pe zapada, era fantastic. La 6.30 eram pe varf si incercam sa facem pozele de varf (cu blitz, ca ajunsesem cu putin inainte de rasaritul soarelui). Pe buza craterului batea foarte tare vantul si erau seracuri foarte mari.
Pe varf inca nu imi venea sa cred unde sunt. Si… imi era deja dor de mama. In aceeasi zi am coborat inapoi la refugiu si i-am asteptat si pe ceilalti sa faca varful.
Nu am mai ramas la refugiu decat o noapte dupa care am plecat la vale in Tlachichuca. Cand am ajuns in oras am mers in targ (era sambata), am cumparat de mancat si de baut si ne-am intors la hotel. Le-am povestit celor de la hotel cum a fost pe munte si ei i-au sunat pe cei de la ziarul “Como?”. Acestia au fost incantati sa afle de reusita mea si au venit la noi pentru a-mi lua un interviu. Mi-a parut bine ca acei oameni au fost interesati de ceea ce am facut.
In Mexic am mai fost in Popo-Izta si in Tecolutla la ocean.
Am plecat pe 24 din Tlachichuca si dupa ce am schimbat nenumarate mijloace de transport in comun, am ajuns in parcul national Popo-izta la refugliul de la 4200m.Vroiam sa mergem sa vedem ce e prin zona, dar era deja foarte tarziu asa ca ne-am culcat fara sa mai mergem nicaieri. Urmatoarea zi am plecat de dimineata, ademeniti de vremea superba, la o plimbare in apropierea refugiului. Pe la 2, ce parea de dimineata o zi frumoasa s-a dovedit foarte rece si a inceput sa ninga. Cum nu aveam saci de dormit la noi, ne-au dat cei de la intrarea in parc cate 2 paturi si ne-am invelit cu ele. Noroc ca nu era foarte frig noaptea! Ziua aceea am urcat vreo 4 ore pe drumul catre varful vulcanului Izta, o poteca ce serpuieste pe o panta abrupta pe iarba, in unele parti mergand si pe curba de nivel ascendenta. Am mers in Popo-izta pentru a face cat mai mult efort la peste 4000m ca sa fim aclimatizati pentru McKinley, asa ca am mai facut si urmatoarea zi o tura de 4-5 ore prin zona.
Pe 26 a fost ultima zi pe munte inainte de a merge la Tecolutla, la oceanul Atlantic.
Pe 4 Iunie am plecat, din Mexico City, spre Anchorage.
McKinley!

Era deja seara (pe ceas , ca altfel nu iti dadeai seama) cand am ajuns la hostel in Anchorage.

Am mers si am cumparat ceva de mancare apoi am incercat sa ne convingem unul pe celalalt ca e tarziu si ca trebuie sa ne culcam.
Mie inca nu imi venea sa cred ca sunt in Alaska si vroiam sa ma mai bucur putin de prima zi acolo, dar am mers la culcare si a doua zi am cumparat bilete de tren spre Talkeetna, statiunea de unde urma sa zburam pe ghetar, Pana a doua zi cand aveam tren, ne-am plimbat prin Anchorage, am dormit putin si am plecat cu trenul de 8,30.
Dupa ce am ajuns in Talkeetna , pe 6 iunie, era vorba sa zburam pe ghetar pe 9, dar abia cu 3 zile mai tarziu am putut sa plecam, din cauza vremii neprielnice pentru zbor. Deci am mers pe ghetar pe 11. Intre timp am facut inregistrarea la Parcul National Denali. In Talkeetna e o atmosfera extraordinara, sunt multi oameni de munte, unii care asteapta sa urce si sunt in febra ultimelor pregatiri, altii care tocmai au coborat si impartasesc cu ceilalti intamplarile de pe munte. Sunt si magazine de munte, si locuri unde – cand vii de pe munte – te bucuri de prima salata dupa atata timp de stat pe ghetar, si magazine de suveniruri – toate in casute de lemn, avand in comun elanul desenat sau sculptat.
Cu o zi inainte sa zburam pe ghetar, in Talkeetna, ne-a spus Holly, proprietara hostelului, ca in acea dupa amiaza o sa mai vina inca trei romani! Asa ne-am intalnit cu Luci, Villi si Vali si am urcat impreuna pana pe varf. Ne-am inteles foarte bine cu membrii expeditiei “Sibiu – Alaska 2010” pe tot parcursul ascensiunii si ne-am ajutat unii pe altii cat de mult am putut – mai ales moral.
Zborul dintre oras si tabara de baza (drumul dintre tricou si pufoaica) a durat 45-50 de minute. Am vazut muntii si ghetarii de sus si cum din totul verde s-a transformat in totul alb. Am trecut foarte aproape de varf – pe care il vazusem si din oras.

Dupa ce am aterizat pe ghetar ne-am mobilizat repede. Ne-am legat saniile cu echipament si mancare, ne-am pus rachetele si am plecat spre tabara 1 – Ski Hill (2400m).
De acolo de unde eram nu puteam sa vedem varful, dar stiam cam pe unde e si abia asteptam sa ajungem mai aproape. Speram sa il vedem tot timpul, dar nu am putut sa il vad nici din tabara de varf. Ziua aceea am traversat un camp de crevase – mai deal, mai drept, dar lung.
Desi era ceata, vant si frig, doua zi am plecat spre urmatoarea tabara. Am mers doar jumatate de drum apoi am hotarat sa facem o tabara intermediara acolo pentru ca incepea furtuna mai tare. Cand ne-am trezit – ia ghici! – era o vreme superba. Am strans cortul, am pus bagajele pe sanii si am pornit-o frumos spre Motorcycle Hill – tabara 2. Ne-a tinut vremea buna doar cat sa ne punem cortul si sa topim niste zapada apoi a inceput iar: ninsoare-vant si, normal, frig. Am observat ca pe munte sunt toti oamenii legati intre ei de aceeasi dorinta – cea de a face varful si se ajuta cum pot unii pe altii.

Drumul din Motocycle Hill catre Basin Camp (tabara de la 4200m) incepea cu o panta abrupta pe care trageai cu greu sania si continua cu un traverseu care, daca nu as fi avut sania mi s-ar fi parut foarte misto, dar sania ma tragea catre vale si nu prea ma intelegeam cu ea. Dupa ce a trecut traverseul a fost o portiune cu panta nu foarte aspra pana in Windy Corner – un loc unde se despart doua vai si este vant tot timpul. De acolo am mai mers cam o ora pana in tabara.
In tabara de la 4200 am ramas o zi in cort ca vremea urata a continuat, in momentele cand mai apărea o gaură în nori ieseam topeam ceva zapada si incercam sa vedem cat mai mult din drumul de urmatoare zi. Vedeam până la sfarsitul corzilor fixe – adica pana la jumatatea drumului. Mi se parea foarte lunga panta pe care o vedeam, credeam că o să facem o veşnicie până acolo, dar nu a fost aşa. Mi-a plăcut mult, si panta şi creasta care a urmat după. Pe creasta era mult pana jos în ambele părţi şi era – in unele portiuni – lată abia cât să îţi încapă ambii bocanci unul lângă altul, Foarte mişto!

Când am ajuns în tabăra de varf am găsit un fost adăpost de cort în paragina, pe care l-am reparat. Am vazut la ceilalti cam cat de mari trebuiau sa fie zidurile adapostului si am facut si noi la fel.
Vroiam sa urcam pe varf ziua urmatoare, dar iar era vreme proasta, aşa că am mai stat o zi în tabăra de la 5300. Citisem mult despre cum e ziua de varf, si vorbisem si cu oameni care fusesera acolo, dar tot ma intrebam cum o sa fie. Stateam in liniste si fiecare dintre noi avea filmul său in cap.
Pe 20.06.2010 am plecat spre vârf. Era o zi perfectă – senin, fara vânt, dar frig. Am luat-o încet pe “Autobahn” până am ajuns în Denali Pass. De acolo am luat-o la deal. Dupa fiecare deal pe care il urcam vedeam altul, care speram sa fie varful, dar abia cand am ajuns la Football Field l-am vazut. De acolo a urmat o panta lunga pana pana pe creasta pe care am mai mers vreo jumate de ora pana pe varf.
Sus – poze, filmari si multa bucurie! Speram sa mai tina vremea buna pana cand ajungem inapoi in tabara de varf, si asa a si fost. A doua zi de dimineata am dat-o la vale. Coborârea am făcut-o repede, din tabăra de vârf până în tabăra de bază, la pista de pe gheţar, într-o singură zi lungă, mai lunga decat o zi…
Cand am ajus inapoi in Talkeetna am lasat bagajele la hostel, am facut un dus, apoi am mers si am mancat cate o salata mare (care mi s-a parut cea mai buna salata pe care am mancat-o vreodata).
Am mai ramas in oras inca o zi in care am facut iesirea din Parc si ne-am mai revenit cat de cat.

Taguri , .
Aboneaza-te la feed-ul RSS sau citeste articole similare din lista de mai jos (daca exista).

Un raspuns

  1. Comentariu scris de Flori
    Publicat la data de 13.10.2010, ora 5:41 pm

    Mexic! Minunat.. Si ami ales povestea ei e geniala. Admir atat vointa si pasione pentru outdoor! Cred ca oricine o invidiaza!

Trackbacks

Lasa un comentariu


La 220

Aboneaza-te la RSSFii la curent! E gratis! Aboneaza-te prin RSS si citeste articolele in feedreader imediat dupa publicare.

Pub

Comentarii recente

Uichendist pe Twitter

No public Twitter messages.

Youtube, eu tube, noi tube