Categorii: Omul

În timp ce eu eram la Paris, POVESTESC MIINE CUM Am PARIsit-o, Cornel Ivanciuc, timp de trei zile, a fost uichendist.ro.

Ne-a purtat pe Etna, ne-a coborît în infernul vînzării cu bucata a Maramureşului.

Iată finalul reportajului său:

Doar Gheorghe Opriş a lui Lorinţ din Sîrbi, sat conservator de pe Valea Cosăului, care deţine singura batoză acţionată de apă din Maramureş, a avut ceva treabă în vara asta. Acum, la jumătatea lunii octombrie gura batozei a amuţit. Duduie doar piua, un alt artefact scump la vedere, şi mai au de lucru vîltoarea, maşina de spălat arhaică a moroşanului şi cazanul de palincă, ce nu cunoaşte odihna. Lorinţ se uită pe fereastră şi aşteaptă o minune care întîrzie să se mai producă. Ciopleşte scăriţe din lemn de prun, pe care le introduce în sticle de un litru, element cu element, le montează acolo cu nişte dispozitive speciale de sîrmă oţelită, după care umple sticlele cu palincă. Numărul de fuştei ai scăriţei exprimă gradul de tărie al băuturii. O scară cu cinci fuştei arată că băutura din sticlă are cincizeci de grade. Cînd Lorinţ nu-şi ciopleşte scăriţele, acţionează manivela cazanului de palincă cu mîna dreaptă, iar cu stînga bate într-o tobă veche. Mai scoate cîte o ţîpuritură care i se înăbuşă singură în gîtlej, din lipsă de auditoriu.

Din cauza abandonării culturilor,

Maramureşul îşi pierde strălucirea peisajului, a cărui unicitate constă în alternanţa de nuanţe de verde gingaş, verdiuc ca bradul, roz-alburiu, gri-aer-argintiu, galben, ocru coajă de ceapă, roşu roibă, maroniu sau brun întunecat, între culturile de toate felurile, începînd de la livezile de meri, pruni şi peri, lanurile de porumb, fasole sau in, holdele de grîne sau secară, şi pînă la cînepişti şi fînaţe sau arături proaspete, îngrăşate cu bălegar de cal, întreţesute pe orizontală şi verticală, în fîşii lungi şi înguste, ce îmbrăţişează umerii dealurilor şi teraselor rîurilor, ca benzile unui covor vegetal uriaş, aşternut cu milosîrdie şi evlavie la picioarele lui Dumnezeu Preaînaltul. Frumuseţea acestor locuri a fost dată tocmai de intervenţia mînii omului, în sălbăticia unei naturi străvechi, pe care priceperea lui a îmblînzit-o şi supus-o după canoane, ritmuri şi legi de cînd lumea.

Puţinii reprezentanţi ai tinerei generaţii se străduie să ducă mai departe lumina strămoşească,

dar o fac adesea căznit sau ostentativ, şi expresia rezultată aduce mai mult a caricatură. Pentru că nu se mai cultivă inul şi cînepa, femeile cumpără un material chinezesc plastifiat, ce imită palid materialele ţesute odinioară în casă, din care îşi confecţionează cămăşile înflorate. O cămaşă nouă costă pînă la 20 de milioane de lei vechi, în timp ce o piesă de la sfîrşitul Imperiului Austro-Ungar, la care s-a lucrat luni de zile, se vinde în piaţa din Sighet, de către maramureşencele din Apşa, cel mai compact sat de romîni din Ucraina Subcarpatică, cu umilitoarea sumă de 500 de mii de lei vechi. Complicatele dantelării pentru volanele de mînecă sau decoltee se achiziţionează pe de-a-ntregul, iar războaiele de ţesut devin obiecte parcă prohibite, ascunse cu ruşine tot mai departe de privirile iscoditoare ale străinilor, care se interesează ce utilitate aveau în vremurile cînd oamenii îşi înfigeau rădăcinile pînă în centrul pămîntului şi nu-i clintea de acolo nicio vîntoasă de dincolo de lume.

Ziua în care nepoatele o să-şi întrebe bunicile: “moaşă, la ce sunt bune lemnele astea?”, nu este departe. “La foc, nepoată sunt bune”, o să le zică moaşele despre războaiele de ţesut, iar la un semn din priviri, moşii vor pune mîna pe topor şi le vor mărunţi în doi timpi şi trei mişcări, pentru a le azvîrli în focul cel veşnic. Salvez în ultima clipă din flăcările gheenei, trei superbi stîlpi de prispă ciopliţi din bardă, pe care îi iau pe nimica toată de la Gheorghe Iura a Cîlţului din Onceşti şi două juguri împestrite de bou, de la baba lu’ Ionul lui Prăjală de pe Valea Greblei din Strîmtura, amestecate laolaltă cu lemnele de foc, între care se ghicesc inconfundabilele forme ale resteielor de război ornamentate cu rozete solare, cujelcile sau furcile de tors, loitrele şi obezile de car şi scîndurile despicate cu barda albite de timp, acum fără nicio utilitate precisă, aruncate de-a valma în podul unui cotecior de porc gol, la rîndul lui, o piesă etnografică cu care s-ar mîndri orice muzeu etnografic.

Maramureşul a intrat într-un proces de prefaceri ireversibile,

cel al renunţării la vechile obiceiuri şi la adoptarea unui mod de viaţă facil, cu roboţi de bucătărie sofisticaţi, internet pînă la limita de sus a Brebului, cel mai rezistent sat maramureşan la noile schimbări, ai cărui oameni au început să plece în Occident abia în ultimi trei ani, limuzine de lux şi vile cu două sau trei etaje, în care bîntuie strigoii. Ultimul bastion al lumii vechi, de pe întregul cuprins al Europei se pregăteşte să închidă obloanele pentru inventar, reamenajare sau faliment implacabil. |n cîţiva ani, din gloria şi faima lui nu vor rămane decît pliantele, albumele, exponatele din muzee, bisericile, care deocamdată nu pot fi demolate şi înlocuite cu cluburi sociale, pensiunile ce mutilează casele străvechi, imitîndu-le fără folos aerul princiar sau festivalurile ce degenerează de la o ediţie la alta în forme groteşti, exclusiv comerciale, care nu mai au aproape nicio legătură cu fastul lor de odinioară. O vîntoasă de dincolo de lume s-a pornit din senin şi a smuls oamenii-copaci ale căror rădăcini păreau înfipte în inima pămîntului şi ale căror frunţi erau mîngîiate de tălpile picioarelor lui Dumnezeu. Vîntul pustiitor i-a dus pe sus într-o ţară nouă, fără miros de baligă de cal şi palincă ce se perpeleşte pe îndelete în cazanele de aramă, într-un ţinut fără priveliştea fără seamăn a snopilor de cînepă argintie puşi la uscat în şatrele de stejar, după ce au stat la topit în albia rîului toată vara, şi fără nimic din aerul care să amintească cît de cît, de gloria binecuvîntatei şi irepetabilei Ţări a Maramureşului, aşa cum a fost ea în toate zilele de obşte sau de mărturie.

Dacă începuturile lumii au fost aici, atunci şi trîmbiţele care vor anunţa sfîrşitul vor răsuna tot de aici, din Maramureş.

Taguri blog calatorii, calatorie, calatorii, dor de duca, dus de-acasa, endorfina, Istodor, Ivanciuc, maramures, marmatia, Romania, travel blog, uichendist, uichendist.ro.
Aboneaza-te la feed-ul RSS sau citeste articole similare din lista de mai jos (daca exista).

Uita-te mai jos, poti lasa un comentariu!