Categorii: Urla cultura

Doftana, închisoarea, este azi închisă. Stă să cadă. Nimeni nu-i calcă pragul. Acum şapte ani însă eu am intrat în Doftana şi am făcut un reportaj despre ea. Bucuraţi-vă, că intraţi în inima şi creierul puşcăriei, prin oamenii ce i-au stat în preajmă.

Privesc spre Doftana, prin gratii de fier
N-o lua pe Valea Doftanei. Ia-o spre Telega. Ia dreapta, aşa, acolo urci spre Doftana. Generaţii întregi au făcut la fel. Au ajuns pionieri. Utecişti. Astăzi, aceeaşi muncă de pionierat: fură cărămizi pentru nenorocitul de şopron sau pentru înfierbîntarea unor amărîte de şale; fac rost de un milion şi jumătate, taxa de intrare; lasă doar femeia-supraveghetor să împingă poarta ruginită; se strecoară în linişte şi pace. Veveriţele şi şobolanii se aud aruncîndu-ţi din înălţimi vreo ţiglă ori cărămidă, suvenir de amintire. Doftana nu se lasă văzută decît de milionari, de ruşine sau de altă boală. E prăbuşită, iar cînd se aude că hidoasa poate fi discotecă, hotel sau altă arătare, vocea locală e speriată de penibil.

Leonard Ion, fost îngrijitor Ia Doftana
La puşcărie veneai la prima oră, că se făcea apel, ca la condamnaţi şi, cînd venea Ceauşescu, dar n-a prea fost, cît am fost eu, de două ori, cînd venea ăl mare era prăpăd, că nu mă lăsa să stau în preajmă că io nu mă bărbieream. Şi Ceauşescu înă prinsese o dată prin curte, cînd a fost prima oară şi n-a zis nimic, dar a venit un om de-al lui şi m-a urecheat şi m-a bătut de mi-a sunat apa-n cap. Că am şi acum semnul şi culmea e că m-a însemnat, că zice nevasta că acolo unde m-a tras ăla a crescut părul ca de drac. Nevastă-mea zice de o diavolească. Era bine pe vremea lui nea Nicu, duceam cerere că vrem douăzeci de lame de ras şi ne dădea numai cîte patru, una pe săptămînă, dar îmi spusese unul că e bine să zici multe ca să se vadă că vrei să fii curat. I-o tăiam frunzele la Doftana şi coseam iarba, dar erau scandaluri acolo mari, că după ce se închidea, aveau nişte camere acolo secretarii de partid şi se chefuiau şi o chema pe nevastă-mea să pună pe ţiglă două-trei găini, veneau cu ele de acasă, ca să nu încurajeze pe oameni să taie producţia internă din curte. Erau găini din alea stricate cu chimicală, că cînd se punea nevastă-mea să le taie putea gura la ele şi ne ziceam dacă nici ăştia nu aveau ce să dea natural la găini nu înţelegeam cine are şi dormeam cu nevasta pînă se saturau şi noi trebuia să strîngem de pe mese. Odată au făcut secretarii de partid o întrecere de băşini de putea sala aia mare de expoziţii. Petreceau, că ştiau ei să petreacă. Şi coseam, dar nu-mi dădea piatră de coasă, că să mă descurc, cum să mă descurc, că de unde să iau, că se tocea coasa, cum să o ascut şi mi-a zis şefu’ nostru că ce, bă, te discut în şedinţă şi m-a discutat, că eram la PCR, că să primesc vot de blam, că cîrteam împotriva sistemului. Aţi înnebunit, toaşi, cum? Eu nu cîrteam, vroiam o piatră de coasă. Nu, că eşti duşmănos şi nu mă credeţi, dar mi-a dat vot. Dar tot ăla venea la mine să-i tai iarba acasă. Şi odată a zis că să vin mai pe seară, să stăm noi de vorbă la o ţuică. M-am dus, îmi pierdeam meseria, da? Şi-mi zice mie că el n-a vrut, dar a primit ordin că să se dea exemple în organizaţie, nu ştiu ce venise Ceauşescu de nu ştiu unde şi se introdusese autocritica. Că m-a ales pe mine, că sînt cadru de nădejde şi că în doi ani mă reprimeşte şi că ca bani mai tund într-o parte, în alta, ies. Bine, bine, dar ce zice nevasta, dar copilul? Bă, zice ăla, te-ai tîmpit? Cine-s ăştia? Au intrat în partid? Adu-i la partid şi după aia au cuvînt de spus. Păi, la tine în casă cine ciripeşte, partidul sau găina? Te rog să regulamentezi situaţia. Am înghiţit, ce era să fac, să mă iau de el? Ajungeam să mă dea afară din Doftana, unde să mă duc? Io nu ştiu ce aveam în altă zi şi am ieşit în poartă şi atunci a venit unu’ de la primărie că să vadă el ce oi am. Bă, s-a tîmpit lumea, ce să vezi, bre, nu-ţi arăt, nu, că stai lîngă Doftana şi mîine vine Ceauşescu. Bă, şi ce dacă, n-a mai venit? Nu, că fac oile Iu’ matale behăituri şi-1 supără pe toaşu’. Aşa fuse o dată că veniseră unii să se facă pionieri şi se filma, şi oile, aveam cinci, se făceau pe lîngă aparatele ălora, iar un copil căzuse în căcăreze, joacă, ei copii, ce să le faci şi ieşise filmu’ prost. Şi io ce să fac? Păi, tu să-ţi omori oile. Cum să le omor? Că toaşu’ nu suportă mirosu’. Ai o oră să le omori. Le-am dus la un vecin, cum să le omor? Au făcut anchetă ăia? Nu. Au venit şi mi-au dat cu spray-uri în oiar, ca să nu se simtă oaia.

Alexandrina Cristian, fost contabil
Nea Leo era beţiv… că altfel Ceauşescu de ce să-1 dea afară? Era beţiv, dormea pe pajişte cînd a venit Ceauşescu. Io l-am ridicat de acolo la orele 10, cînd venea coloana oficială. Eu făceam datoria, aşa era pe vremea aceea, era lumea corectă cu tine, erai şi tu. Mi-am luat televizor, frigider, Dacie, ARO, dar munceam. A venit odată domnul Ceauşescu şi a dat mîna cu mine şi m-a întrebat: „Eşti fericită, tovarăşa Vînţu?”. Nu ştiam ce să răspund. M-am înroşit. „Eşti, eşti!” Şi zîmbea. Avea zîmbe-tul ăla de credeai că te bagă în pămînt, dar data următoare nu m-au mai lăsat să stau în primul rînd. El n-a mai întrebat pe nimeni nimic. Era doar o întîlnire cu femeile din oraş şi doamna Elena. Eu eram în comitet, ce să facem, ce să facem? Am făcut un aranjament floral cu muşcate cu numele lui şi am făcut nişte cozonaci cu numele ei. Din ştergare am scris pe o perdea: „Trăiască şi înflorească lupta pentru o lume mai dreaptă sub conducerea tovarăşului Nicolae Ceauşescu!”. Ne-au intrat 452 de ştergare, ştiu şi acum. Pe geamuri am lipit din polistiren cu lipici „O luptă, un destin revoluţionar, o viaţă exemplară: tovarăşul Nicolae Ceauşescu.” Păi, n-a mai venit tovarăşa Elena, că cică avea dureri. Se zvonea că avea dureri femeieşti, dar eu nu am vrut să duc zvonul mai departe. A venit după două zile un inspector şi, ce credeţi, m-a penalizat cu trei salarii că nu am pomenit 2050 de ani de la făurirea statului dac centralizat şi independent. Am fost în audienţă pînă la Bucureşti, la Comisia Cultură şi mi-au spus că am dreptate, dar şi tovarăşul inspector avea dreptate, că vizita la Doftana se înscria în seria de jubileu pentru geto-daci. Făcusem totul singură, mă certasem cu beţivul de bărbati-miu, fiul meu luase patru la rusă, mă întreb şi acum dacă nu era pusă la punct.

Marin Creţu, fost mecanic auto
Tanti Lina era securistă la toată Telega asta. Nu v-a spus cum lingea mîinile la securişti, că ştie Telega toată? Noi îi ziceam femeia lui Ceauşescu, că se punea în mişcare ca o aia să facă, să facă, stai, femeie, n-ai stare? Nu, că e geniul din Carpaţi, acum îi zic hai sictir, dar a! anei îmi tăia mîna! Păi, odată am zis că să mergem să bem şi noi ca oamenii sus, la Doftana, şi asta nu ştiu cum a auzit şi a chemat Securitatea, că ce facem noi acilea, noi ne pişam. M-a luat la beci şi m-a torturat că sînt obraznic. Aveam însă şi eu ale mele. Cînd venise Ceauşescu acum vreo douăzeci de ani, fusese un şofer de-al lui Ceauşescu că nu-i carbura motorul şi io l-am ajutat. E, am vorbit cu ăla la Bucureşti şi pe loc 1-a trăsnit pe nenorocitul ăla, de mergea din gară în gară. Mi-a trimis chiar de la cancelaria lui Ceauşescu „Ordinul Muncii”. Şi i-am zis lui Florica: Proasto, îl pupi în cur şi ţi-a dat ceva? Eu m-am pişat Ordin, zăludo! Bine, ea avea aprobare la orice, Securitatea îi dădea şi bani… bine, fura de stingea… contabilă la CAP, hait, nu fura, zici mie? Au venit nişte miniştri de-ai lui Ceauşescu, era şi ăla Manea Băsescu şi ce crezi, găina proastă, ce-a făcut, cu asta ne-a întors pe dos. Ne-a pus să legăm cu gută în viile astea amă-rîte struguri de masă, mari în bob, ca să vadă comuniştii ce producţie avem. Păi, ce producţie? Nu eram trecuţi pe hartă cu producţie. Au adus tractoare şi maşini şi ne-au băgat farurile vreo două nopţi. Şi apoi la Salină, credeţi că am scăpat? Nu. Ne punea cu periuţa să curăţăm sarea. Ne ducea acolo ca pe boi, încărcaţi în dube. Şi credeţi că dădea mîncare? Băutură? Nu, că vom fi răsplătiţi de regim, ştie ea cine a făcut ce şi cînd avem nevoie ne dă. Dădea de la mă-sa? Sigur, de la mă-sa din burtă. A fost cea mai a dracu’ şefă de partid din regiune. Niciodată nu se cuminţea. Noi credem că se culca şi cu ăia de la partid, că se auzea din celule chiţăit de femeie şi-i plăcea doar din ăştia joşi, ca Ceauşescu, un Bobu, un Dincă, oricum, cum să fii aşa tembelă pe degeaba? Era nomeclaturistă. Avea degetele pline de ghiuluri cînd era la noi, pe plan local, dar cînd se ducea afară, venea Dacia neagră, că numai cu aia umbla, îşi făcea coc, unghiile, dădea jos podoabele, ea nu mai era căsătorită, dar punea verigheta pe deget, s-o vadă partidul pe linie. Ce linie? Păi, ştiţi că eu nu aveam copii şi nu puteam să am că nevastă-mea se nenorocise la un chiuretaj şi ce acte am avut nevoie nu spun, cîte şpăgi am dat… miel la toaşu’ cu propaganda, că de ce eu nu fac şi mi-a zis că nu cumva e copilul meu ăla care îl luasem, că prea vreau să adopt, păi, atunci, toaşu’ dai cu burghiul prin alte femei, e frumos?… trei oi lui ăsta pe plan local ca să fac ancheta socială, ancheta Iu’ ta-su, că aproape nu s-a pus mamoşu’ cu puia pe nevastă-mea, că a luat-o la bătaie aproape că de ce nu face copii, că să mă facă pe mine de rîs în sat. Mai bine luam de suflet un copil din Telega şi nu mă mai futeau la cap toţi, că a zis socru-meu să facem acte. Stai, că nu ţi-am spus-o pe aia bună… a venit şi tanti Lina… da, toaşu’, dumneata vrei copii, de cîte ori ai încercat? I-am dat două mii de lei, eu cu mîna mea, Iu’ asta. A zis „da”, ce-i păsa? Da’ cînd ne dădea pîine… că n-aveam pîine eu, că n-aveam făină, nevastă-mea nu făcea pîine… la Bucureşti mă duceam o dată pe lună cu sacii… da’ pentru porci pîinea aia, cît putea să ţină… bine, m-a şi prins miliţia cu pîine în sac… şi m-am dus la cartelă… trei persoane… două pîini şi un sfert… stăteam la coadă de la şase dimineaţa şi pe la douăsprezece venea pîinea… îmbrînceală, că se băgau toţi în faţă. Şi odată a venit tanti Lina şi ne-a zis: „Bă, animalelor, aşa vă învaţă toaşu’ Ceauşescu să trăiţi?… Eu ce raportez?”. Chiar aşa, mie mi-era foame… ea ce-i raportează.

Florian Roman, cîntâreţ
Le plăcea mult „Ciobănaş cu trei sute de oi”. Dădeau cu pahare în mine să cînt. Odată am cîntat de treizeci de ori la rînd. Sînt şi eu om, ei „ziiiiiii, cioară, crrraaaa!!!!”. Şeful Securităţii de la Bucureşti umbla rupt în fund, că era gras rău şi se crăpau pantalonii şi i-a dat unei bucătărese să coasă, dar nu ştia că nu avea pantaloni pe el şi a intrat în Doftana în chiloţi. Era aşa beat că s-a aşezat pe scaun, a rîgîit, a vomitat şi a cerut încă o vodcă. Nu i-au dat, s-a supărat. Şi i-a pus pe toţi în patru labe să latre Internaţionala… să-i vedeţi pe primii de pe la judeţe… că le era frică de nebun. Şi tot ăla a zis că se duce să se pişe pe celula lui Ceauşescu şi că eu cu lăutarii să-1 însoţim. Au sărit lingăii, nu se poate, toaşu’, cum să facem noi aşa ceva, ne pişăm noi, dar nu dumneavoastră. Atît i-a trebuit! încolonarea! Toţi! La dreapta, la stînga, tîrîş-grăpiş! La celulă, să se pişe. Şi eu cîntam că „ziiii, cioară!”. Dădeau bani? Nu. Unii, da, unii, nu, dar muream de foame şi nu mi-ar fi dat un coltuc. Dădeau cu pahare, da’ ce, eu inînc pahare? Odată aşa mă înfierbîntasem că mă puneau să cînt şi îmi turnau îngheţată pe gît. Ţin minte ş-acum… să vă zic că nu sînt ţigan? Taică-meu fusese comunist şi făcuse războiul, nenorocitul, şi i s-a descărcat pistolul în burtă, că era caraulă după legionari prin munţi… Mama, săraca, zicea cînd ajunsese Ceauşescu în fruntea armatei că era popo, că o luase pe coadă de la Dej şi că se vede şi pe pereţi, dacă-i decojeşti, că Gică iubeşte Nicu, că rîdeau colegii de ei… dar cine stă să vadă ce au scris toaşii între ei? Cîntam şi mîncau salam de Sibiu, căprioară, mici de urs, caltaboşi de mistreţ, rupeau din pîini şi cădeau laţi. De unde? Din sudoarea noastră. O zis unu’ că bă, cioară, dacă zici cuiva ce facem, te împuşcăm. Cui să spun? Nevasta zicea: bă, cioară, nu zice nimic, că eu mă scap pe la funiei la spălat şi ăla eşti!

Ciprian Romea, pictor
Şi acum sînt scrise nişte AMR-uri prin puşcărie… eu le-am desenat. E unul cu AMR 453. Ăla înseamnă că scriam acolo după patru aprobări… că mi se ceruse o schiţă, adică 5 schiţe. Trei e de la cîţi copii aş fi vrut să fac. Eu am desenat şi panourile. Munceam ca nebunul, că schimbau mereu datele. Şi pozele lui Ceauşescu… cred că nici n-a fost Ceauşescu acolo, după cum au schimbat de 7-8 ori panourile în trei-patru ani. Tot scoteau şi puneau. Statuile din Doftana eu le dădeam o vopsea. Pictam şi eu, dar cu aprobare de la Partid pe fiecare culoare… bujori în obraji la Nea Nicu? Ei, schiţă de culoare cu ştampilă şi semnătură… ca să se aprobe şi ca să iau banii. Făcusem nişte tablouri… că promiţi, că nu ştiu ce… bine, dar tu nu vrei să iaci ce avem noi nevoie? Ba da, erau drepţi, te vedeau de unde eşti… ce om eşti. Ceauşescu, am auzit şi eu, nici nu fusese prin Doftana, dar trebuia să i se inventeze un trecut revoluţionar. Ce să-i faci? Era un bîlbîit, nu ştia ce trecut vroia. După aia avea karata punct ţintit, punct ochit. îmi ziceau unii care cică îl ştiau din Doftana că era un prostălău.

Mimi Petrachescu, fost custode
Am venit în Doftana în ‘979. Terminasem istoria şi n-aveam să mă duc decît la şcoală, undeva în Mureş. Fiind din Sinaia, cît de cît mi-a convenit. Se schimba viaţa lui Ceauşescu de multe ori, fiecare Congres aducea cîte o schimbare. Fiecare începea şi se încheia cu şedinţe maraton în care veneau de la Bucureşti profesori de facultate, cercetători de la „Iorga” şi ne spuneau despre importanţa cutărui fapt, apoi venea cîte o circulară în care ni se spunea explicit… că să modificăm epoca aia conform nu ştiu cărui element. Şi aveam pe cap doi securişti din clipa aia, direct din Bucureşti, şi schimbam în două zile şi trei nopţi. Nu puteai zice nimic. Era muzeul lor. Veneau profesori cu copii să şi-i facă pionieri… şoimi ai patriei, utecişti. Nu înţelegeau, ce fusese anul trecut nu mai era acum. Asta era istoria. Cred că în anii comunismului m-am apucat de băut cafea şi de fumat. Beam şi fumam de nervi. M-am apucat şi de făcut pulovăre. Am fost vestită pentru pulovărele mele. între două vizite de pionieri… mai ales că era plin vineri, sîmbătă, duminică şi sărbătorile comuniste. Ştiu că-mi şi planificam cum să fac cînd, ca să mă ţin de cuvînt la oameni. Mai era bufetul de la Muzeu şi aduceau din cînd în cînd mîncare, un file, o bucată de carne… luam, dar asta pînă prin ‘84-’85, după aia nu mai aveau decît grisine şi sticksuri şi ciocolată. Vreun an au mai avut ciocolată, a dispărut şi asta. Sticksurile – şi alea cam în jumătate de an. Au ţinut bufetul că cică trebuia să fie în schemă. Fata de acolo a luat la vînzare pliante… le pusese şi în frigorifica ce nu mergea pînă s-a sesizat securistul Muzeului. între noi spuneam bancuri cu Ceau-şescu, cu Dej, dar mai puţin, că erau urechile pe noi, cred că puseseră microfoane peste tot. Ceau-şescu n-avea nici o istorie, nimic. Fusese închis o lună-două, tranzit. Că vînduse seminţe în gara nu ştiu care, să fim serioşi, chiar nu avea ce căuta şi pozele veneau trucate de la centru, că nu putea fi ceva din ce nu era.

Dan Dornici, ex-director al muzeului
Epoca de apogeu a muzeului o situez între 1973-1982. Se organizau constant expediţii pioniereşti, festivităţi, simpozioane. Era o gravitaţie, o emulaţie. Aveam, desigur, directive de la centru, dar beneficiam de autonomie, în sensul că cercetătorii noştri aduceau mereu informaţii din interiorul arhivei, veneam şi noi cu noi contribuţii la cercetarea acestei istorii atît de zbuciumate din epoca de dinainte de 1944. Poate au fost şi unele mici exagerări, dar noi am încercat să reflectăm obiectiv destinul zbuciumat al celor care au fost, al revoluţionarilor de calibru. M-am gîndit în toţi anii de ce a căzut acest comunism cu faţă umană promovat de Ceauşescu. Cred că ingratitudinea oamenilor, faptul cu ei nu înţelegeau nici unul dintre instrumentele puse la dispoziţie de socialism şi de aceea. Cred că trebuia făcută o propagandă mai umană, mai pe înţelesul tuturor, n-au fost aleşi cei mai buni între cei buni în funcţii de conducere. Am încercat să-mi fac datoria cît de mult şi cît de bine. Serile de istorie organizate în muzeu au lăsat pentru mulţi amintiri de neşters. Mă văd şi acum cu diverşi oameni cu funcţii de răspundere pe atunci. E clar că a fost o epocă de aur, cultural, spiritual, material şi excepţional, ca să folosesc un termen la modă.

Taguri puscaria Doftana, Telega, uichendist.ro.
Aboneaza-te la feed-ul RSS sau citeste articole similare din lista de mai jos (daca exista).

Uita-te mai jos, poti lasa un comentariu!